Se discută foarte mult, zilele acestea, despre așa zisa taxă pe junk food, pe care Ministerul Sănătății ar dori să o impună începând cu 1 martie și prin care speră să strângă până la sfârșitul anului aproximativ un miliard de Euro, pe care să îi investească în programe de educare a cetățenilor în vederea unei alimentații sănătoase. Taxa ar urma să se aplice, probabil, tuturor produselor alimentare care conțin zahăr, sare, grăsimi animale și alte substanțe dăunătoare sănătății, inclusiv sucurile carbogazoase, prăjiturile, produsele de patiserie și așa mai departe.
Pe de o parte, trebuie precizat faptul că nu avem de a face cu o taxă, pentru că taxa presupune o contraprestație imediată și directă a statului, iar în cazul acesta este cam greu de văzut în ce ar consta această contraprestație. De aceea, avem de a face cu un impozit în toată regula. Din mai multe motive mi se pare un impozit prost, pentru că efectele sale principale vor fi, după părerea mea, două: În primă instanță va avea loc o scădere a consumului de produse alimentare (într-una din variantele vehiculate, ar rămâne neimpozitate fructele și legumele proaspete și produsele lactate proaspete), iar în al doilea rând consumatorii se vor orienta către produsele mai ieftine din gamă, ceea ce, de multe ori, înseamnă produsele mai proaste calitativ, cu și mai mulți aditivi, cu și mai mulți conservanți etc.
Pe de altă parte, nu putem face abstracție de un alt fel de efect al taxei, și anume acela prin care, în mod cert, statul va îngreuna și mai mult situația producătorilor români de alimente, a unei industrii aflate și așa într-o situație critică. Care industrie se va confrunta cu o accentuată scădere a consumului, cu reducerea volumului producției, cu trimiterea unor angajați în șomaj, închiderea unor capacități de producție, renunțarea la diverse proiecte de investiții și dezvoltare…
Toate acestea s-ar întâmpla în condițiile în care noi, în România, avem una dintre cele mai slabe și proaste industrii agro-alimentare din toată Uniunea Europeană, un sector agricol ineficient, slab și sărăcit, care nu reușește să producă (pe unele paliere) nici măcar jumătate din necesarul de consum al României, este caracterizat de slabe rezultate, atât calitative, cât și cantitative și așa mai departe. Ca simplu exemplu, fie spus că în România aproximativ 70% din laptele consumat provine din țări ca Germania, Polonia și Ungaria, același procent fiind valabil și pentru carnea de porc. În ceea ce privește produse ca merele sau cartofii, procente însemnate din totalul necesar de consum provin din Polonia, iar în principalele rețele de retail din România usturoiul este chinezesc, morcovii italienești, roșiile turcești, varza poloneză. Carne de vită românească aproape că nu se găsește deloc, principalul furnizor de asemenea carne pentru România fiind, din câte știu, Germania.
Adaug și următorul aspect, care, deși la nivel macroeconomic poate fi lipsit de importanță, spune multe despre situația industriei agro-alimentare din România: Dacă românii de pe partea graniței de vest a țării erau obișnuiți de ani buni să cumpere alimente din Ungaria, mai nou, mulți din zona Banatului fac acest lucru în Serbia, tot mai mulți bucureșteni preferă cumpărăturile în Bulgaria, iar pe granița de est foarte multe alimente se aduc din Republica Moldova.
În concluzie, devin tot mai convins că România nu va ajunge la prosperitate veritabilă decât în momentul în care agricultura și industria agro-alimentară a României vor reuși să producă la cantitatea, calitatea și prețul optime pentru a hrăni populația țării în procente suficiente, precum și pentru a putea exporta în aceleași condiții competitive. Din punctul acesta de vedere consider că suntem pe ultimul loc din Uniunea Europeană, că state din afara Uniunii cum ar fi, de exemplu, Serbia stau infinit mai bine ca noi. Sunt de părere că nicio strategie de creștere & dezvoltare economică nu va da cu adevărat roade decât în momentul în care sectorul agricol, fără să-și crească contribuția absolută la formarea produsului intern brut, va reuși să se compare cu cel polonez, maghiar sau sârbesc, că nu putem vorbi despre energii alternative, parcuri tehnologice, producție de mașini și cercetare-inovare în domeniul tehnologiilor informaționale, atât timp cât nu reușim să creștem suficienți porci încât să nu îi mai importăm din Europa Occidentală, iar mâncarea românească să fie atât de ieftină și atât de multă, încât un potențial impozit pe junk food să fie considerat cel mult o ciudățenie a unui guvern disperat să găsească bani cu orice preț. Soluții sunt. Sunt și exemple, demne de urmat. Există și instrumente financiare pentru toate acestea.
Recunosc că sunt adeptul unei teorii economice poate vetuste, poate retrograde, poate ancorate prea mult în unele teorii ale secolului al XIX-lea, dar exemplul statelor Uniunii Europene, în special a statelor din jurul nostru, mă face să cred aceste lucruri. Aștept opinii!
Pe de o parte, trebuie precizat faptul că nu avem de a face cu o taxă, pentru că taxa presupune o contraprestație imediată și directă a statului, iar în cazul acesta este cam greu de văzut în ce ar consta această contraprestație. De aceea, avem de a face cu un impozit în toată regula. Din mai multe motive mi se pare un impozit prost, pentru că efectele sale principale vor fi, după părerea mea, două: În primă instanță va avea loc o scădere a consumului de produse alimentare (într-una din variantele vehiculate, ar rămâne neimpozitate fructele și legumele proaspete și produsele lactate proaspete), iar în al doilea rând consumatorii se vor orienta către produsele mai ieftine din gamă, ceea ce, de multe ori, înseamnă produsele mai proaste calitativ, cu și mai mulți aditivi, cu și mai mulți conservanți etc.
Pe de altă parte, nu putem face abstracție de un alt fel de efect al taxei, și anume acela prin care, în mod cert, statul va îngreuna și mai mult situația producătorilor români de alimente, a unei industrii aflate și așa într-o situație critică. Care industrie se va confrunta cu o accentuată scădere a consumului, cu reducerea volumului producției, cu trimiterea unor angajați în șomaj, închiderea unor capacități de producție, renunțarea la diverse proiecte de investiții și dezvoltare…
Toate acestea s-ar întâmpla în condițiile în care noi, în România, avem una dintre cele mai slabe și proaste industrii agro-alimentare din toată Uniunea Europeană, un sector agricol ineficient, slab și sărăcit, care nu reușește să producă (pe unele paliere) nici măcar jumătate din necesarul de consum al României, este caracterizat de slabe rezultate, atât calitative, cât și cantitative și așa mai departe. Ca simplu exemplu, fie spus că în România aproximativ 70% din laptele consumat provine din țări ca Germania, Polonia și Ungaria, același procent fiind valabil și pentru carnea de porc. În ceea ce privește produse ca merele sau cartofii, procente însemnate din totalul necesar de consum provin din Polonia, iar în principalele rețele de retail din România usturoiul este chinezesc, morcovii italienești, roșiile turcești, varza poloneză. Carne de vită românească aproape că nu se găsește deloc, principalul furnizor de asemenea carne pentru România fiind, din câte știu, Germania.
Adaug și următorul aspect, care, deși la nivel macroeconomic poate fi lipsit de importanță, spune multe despre situația industriei agro-alimentare din România: Dacă românii de pe partea graniței de vest a țării erau obișnuiți de ani buni să cumpere alimente din Ungaria, mai nou, mulți din zona Banatului fac acest lucru în Serbia, tot mai mulți bucureșteni preferă cumpărăturile în Bulgaria, iar pe granița de est foarte multe alimente se aduc din Republica Moldova.
În concluzie, devin tot mai convins că România nu va ajunge la prosperitate veritabilă decât în momentul în care agricultura și industria agro-alimentară a României vor reuși să producă la cantitatea, calitatea și prețul optime pentru a hrăni populația țării în procente suficiente, precum și pentru a putea exporta în aceleași condiții competitive. Din punctul acesta de vedere consider că suntem pe ultimul loc din Uniunea Europeană, că state din afara Uniunii cum ar fi, de exemplu, Serbia stau infinit mai bine ca noi. Sunt de părere că nicio strategie de creștere & dezvoltare economică nu va da cu adevărat roade decât în momentul în care sectorul agricol, fără să-și crească contribuția absolută la formarea produsului intern brut, va reuși să se compare cu cel polonez, maghiar sau sârbesc, că nu putem vorbi despre energii alternative, parcuri tehnologice, producție de mașini și cercetare-inovare în domeniul tehnologiilor informaționale, atât timp cât nu reușim să creștem suficienți porci încât să nu îi mai importăm din Europa Occidentală, iar mâncarea românească să fie atât de ieftină și atât de multă, încât un potențial impozit pe junk food să fie considerat cel mult o ciudățenie a unui guvern disperat să găsească bani cu orice preț. Soluții sunt. Sunt și exemple, demne de urmat. Există și instrumente financiare pentru toate acestea.
Recunosc că sunt adeptul unei teorii economice poate vetuste, poate retrograde, poate ancorate prea mult în unele teorii ale secolului al XIX-lea, dar exemplul statelor Uniunii Europene, în special a statelor din jurul nostru, mă face să cred aceste lucruri. Aștept opinii!
