Calea ironiei

Bun, înţeleg de ce multă lume a detestat-o pe M.P.: la mijloc e tonul ei acru. Acrimonia inventarelor ei – e o specialistă a Inventarului, a colecţiilor de scoici – pare o cleveteală cu ironii meschine, o Schadenfreude de spirit mediocru. Cum a făcut asta şi cu S., şi cu N.I., şi cu C., parazitându-i – lucrativ -, impresia de impostură detestabilă n-a fost departe. De fapt, dificultatea ei a fost de a găsi tonul just într-o abordare hermeneutică – aşa de detestabilă în sine – sau biografică – pur dezgustătoare. N-a găsit decât calea ironiei. Or, aceasta nu-i reuşeşte foarte mult; nu are destulă delicateţe pentru asta. Ironia e specialitatea celor răniţi. Ea e o melancolică euforică, tentată permanent de isterie şi ricanare, aproape un caz. Producând la tot pasul aluzii stranii şi spirite de un comic naftalinat, e ca un vorbitor care, la cinci fraze, izbucneşte într-un râs isteric. În text, asta arată straniu. Unicul motiv pentru care e detestată e fără îndoială ăsta: stilul, şi mai precis tonul, inadecvat şi nefericit, nu-i reuşeşte.

       Un tip despre structurile mondiale de tip ONU, G8 etc.: ‘Asemenea instituţii nu pot fi decât eficace, şi atunci nu mai sunt legitime, sau legitime, şi atunci nu mai sunt eficace. Niciodată nu s-a putut şi una şi alta’. – Ideea că puterea e un blestem al deciziei piramidale e primul şoc pentru un democrat candid. Cum Dumnezeu să crezi că într-un vacarm de glasuri se poate lua o hotărâre? Trebuie să scoţi afară trei sferturi, să trânteşti uşa, să faci linişte… Adio demos.

       Sărăcire materială, spirituală, abrutizare, pornografie, supunerea la ideologia eului, spontaneism, fascism generalizat al lui ‘hic et nunc’, emoţionalitate, feminizare, apologia oricărei disfuncţionalităţi sexuale, legea dorinţei, apologia minoratului, proscrierea discreţiei, exaltarea promiscuităţii, consumism, conformism media, consensual moale, gregarism, morbiditate, patati, patata…
       Prefir etichetele timpului.

       Schopenhauer deţine totuşi monopolul misoginismului, mult peste Weininger. E prodigios. Ne spune despre femei: că sunt inferioare, ridicole, slabe, simulatoare, mincinoase, viclene (îşi compensează lipsa de inteligenţă prin viclenie), interesate, risipitoare, capricioase, inapte pentru creaţie, inutile, puerile, cheltuitoare, urâte (dacă sunt frumoase, ‘e ceva rar şi nu ţine mult’), iritabile, nerealiste, nedrepte, şirete, trăind doar în prezent (incapabile să întrevadă viitorul sau să gândească trecutul), rele, infidele, ingrate, uşuratice, geloase, laşe, vanitoase, arogante, inculte. Reuşeşte performanţa în 20 de pagini.

       S-a format oare deja o estetică a pornografiei? Aş spune că da. Imaginarul pornografic s-a impus de vreo douăzeci de ani; domină larg cam de zece. Era inevitabil să nască o estetică.
       ‘Sexul, deci toleranţa.’ Am auzit de multe ori expresia, una dintre cele mai imbecile ale discursului conform. Sunt oameni care cred că am fi salvaţi de pornografie, dacă ea ne-ar invada eficient, adică total, vieţile: raporturile ar fi de normalitate cu corpul, ca ale bunului sălbatic. Dar sexul nu e toleranţă decât în partuze (şi încă…). Cum ai aprins lumina s-a terminat, vechiul darwinism e la post şi structurează raporturile, otrăvind în continuare vieţile. Vreau să spun, nimic nu e ‘rezolvat’ cu descărcarea sexuală. Sexul sau iubirea înseamnă orice numai nu toleranţă, respect, egalitate…
       Am putut auzi de la o tipă tulburată de imagine: după o felaţie, o adolescentă – cu un chip hieratic – părea ‘să plângă cu lacrimi de spermă’. Lucrul o impresionase vădit.
       Atunci mi-am dat seama că ne-am dus dracului, s-a născut o estetică.

       L.: până şi modestia lui e agresivă. Nu există tip cu un aer mai crispat pe lume, mai dezesperant şi inexplicabil antipatic. E totuşi omul cel mai bun şi mai cumsecade care se poate imagina, lăuntric entuziast etc. Degeaba. Te uiţi la el şi ştii că n-are nici o şansă să placă. E sigur pe el ca o ecuaţie.

       Azi, toată ziua, mergând: ‘Uzura iluziilor. Uzura nenorocită a iluziilor’…

Despre gheata carbonica

Gheata carbonica altfel cunoscuta drept gheata uscata, reprezinta de fapt o forma solida a dioxidului de carbon, forma ce se poate obtine prin aducerea gazului la o temperatura de -78,5 grade Celsius. Totusi, exact aceasta valoare extrem de scazuta transforma peletele de gheata carbonica intr-o substanta periculoasa ce trebuie tratata folosind echipament adecvat pentru a preveni degeraturile.
Totusi, in ciuda tendintei de a crede ca gheata carbonica este un produs nou, ea a fost remarcata pentru prima data inca din 1834 atunci cand un chimist francez pe numele sau Charles Thilorier a publicat un mic studiu ce mentiona aceasta substanta. Dar chiar si asa, abia peste circa 100 de ani a fost eliberat primul patent asupra procedeului de producere a ghetii uscate, acesta fiind cerut de Thomas B. Slate din SUA care si-a dezvoltat o adevarata afacere in acest domeniu.
Daca in trecut gheata carbonica era folosita exclusiv pentru racire, astazi aceasta capatar noi valente extrem de interesante. Astfel avem bauturi asezonate cu gheata carbonica pentru a oferi acel efect de fumegare, avem masini de ceata artificiala care produc un "fum" gros ce ramane pe podea datorita proprietatilor de sublimare dar si sisteme de curatare a suprafetelor la...rece dupa cum poti sa vezi aici.
Exista totusi si niste diferente intre gheata carbonica folosita la bauturi si cea aplicata pentru curatarea suprafetelor. Prima are un grad de rafinare mai mare si este destinata exclusiv realizarii de bauturi si produse alimentare de efect. Cea de-a doua totusi reuseste sa curete printr-un procedeu asemanator sablarii cu nisip, singura diferenta majora fiind aceea ca un urma curatarii cu gheata solida nu raman resturi asa cum se intampla in cazul nisipului. Peletele de dioxid de carbon se evapora iar in urma lor suprafata ramane absolut curata si in multe cazuri mai neteda decat inainte.
Cat priveste masinile de fum, acestea sunt de mare efect si creeaza un adevarat efect de basm, mai ales la momentul dansului mirilor. In plus, ceata nu este daunatoare si se poate evacua foarte repede ceea ce reprezinta un mare avantaj.

Despre România…

Dintre toate informațiile din mass-media ultimei săptămâni, cele care mi-au atras atenția cel mai mult au fost cele din ziarul Gândul, ediția de miercuri, 17 februarie, din care reieșea că România are în prezent nevoie de nici mai mult, nici mai puțin de 40 de miliarde de Euro pentru a-și moderniza, repara sau extinde infrastructura depășită, construită în mare parte cel mai devreme acum 30 de ani.

Astfel, calculaseră ziariștii de la Gândul, pe baza unor analize și documentații ale statului, în sectorul energetic ar fi nevoie de investiții de aproximativ 2 miliarde de Euro pe an, până în 2020, în total 20 de miliarde de Euro. În producția de agent termic, dar și de curent electric, întregul sistem ar trebui reconstruit, pentru că eficiența sa este de 30%, emisiile de dioxid de carbon de aproximativ o tonă la MWh, pe când în Occident eficiența ajunge la 60%, iar emisiile de dioxid de carbon la doar 200 de kg la MWh. În același timp, sistemele proiectate în anii 60-70 nu mai fac față nevoii de consum, elocvent fiind exemplul Bucureștiului, unde vara consumul de electricitate crește atât de mult, încât penele de curent sunt frecvente, întâmplându-se de mai multe ori pe zi, în diverse zone ale orașului.

În ceea ce privește infrastructura de transport, sunt necesare 7,5 miliarde de Euro pentru a aduce la o stare cât de cât normală, compatibilă cu nivelul occidental, cei 15.600 de km de drumuri naționale și cei peste 20.000 de km de cale ferată, dintre care o bună parte nu mai este folosită, degradându-se în continuare. 38% sau peste 5100 de km de cale ferată necesită reparații urgente, aproape 11.000 din totalul de 18.170 de poduri și podețe din România fiind în aceeași stare (60%). 70% din totalul de drumuri naționale trebuie reparate și modernizate, costul fiind de 500.000 de Euro la kilometru. Sunt necesare, deci, cel puțin 5 miliarde de Euro doar pentru modernizarea și aducerea într-o stare optimă de funcționare a rețelei drumurilor naționale.

Nici la capitolul protecției împotriva dezastrelor naționale nu stăm mai bine. Până în 2030, după datele Administrației Apelor Române, ar trebui să investim 250 de milioane de Euro anual în repararea, întărirea și lărgirea digurilor.

Nu mai vorbim despre sistemele de irigații, de ameliorări funciare, despre drumurile județene și comunale, despre sistemele de alimentări cu apă și canalizare, despre problema împăduririlor, a combaterii deșertificării tot mai avansate din sudul țării, sau despre reabilitarea fondului locativ, timid începută acum în marile orașe.

Toate acestea ar fi exclusiv lucrări de reparare, de modernizare, de punere în siguranță a infrastructurii existente, în niciun caz nefiind vorba de extinderea ei, de dezvoltarea ei prin proiectarea și construirea de noi șosele, noi căi ferate, noi legături de transport, noi canale sau noi capacități de producție în energie, de exemplu. Sumele de bani și informațiile statistice prezentate se referă în mod exclusiv la buna administrare a infrastructurii construite în anii socialismului, mai ales în perioada anilor 1960-1980, infrastructură îmbătrănită, ajunsă la termen, obosită după o utilizare îndelungată și o administrare de cele mai multe ori proastă spre foarte proastă.

S-ar putea spune, metaforic, că România construită de regimul Ceaușescu a obosit, este epuizată și pe punctul să cedeze iremediabil. Țara toată, deci, e o marfă expirată, prezentând grave pericole în exploatare.

Este evident că reluarea creșterii economice nu se va putea face decât în măsura în care investițiile publice și private vor fi inteligent dirijate spre aceste domenii, modernizându-se, extinzându-se și reparându-se ceea ce s-a construit acum mai bine de 30 de ani.

Deocamdată, însă, e greu să vezi vreo direcție, vreun plan, vreo strategie aplicabile și aplicate în acest sens. Ne mulțumim cu cârpeli, cu mici reparații, cu soluții de moment, cu tăieri de costuri ilogice și de cele mai multe ori nefolositoare, închidem școli și trimitem acasă profesori, ne luptăm pe alocațiile minorilor și ne batem capul cum să tăiem exact pensiile celor care, de voie, de nevoie, au construit tot ceea ce stricăm cu voluptate greu imaginabilă de 20 de ani încoace. Sau, într-un alt registru, oareșcum mai comic, dar în profunzime la fel de trist, ne certăm ca chiorii, trimitem vrăjitoare să alunge flăcări mov, ne dăm la gioale cu mare stil și furnizăm a mia dovadă că avem, ca nimeni alții, vocația penibilului, a derizoriului și a mișto-ului ieftin.

Dar ce ne-am fi făcut, oare, dacă în elanul său comunist Nicolae Ceaușescu n-ar fi construit nici măcar atât? O șosea pe aici, o centrală electrică pe dincolo, o cale ferată pe altundeva și o școală în vârful muntelui…

Jocuri online pentru Iphone

Cred ca unul dintre cele mai dorite gadget-uri la momentul actual este telefonul Iphone. Sute de mii de persoane asteapta cu nerabdare in fiecare an lansarea ultimului model si stau la cozii chiar si zile pentru a putea fi printre primii care il tin in mana.
Dat fiind popularitatea mare a acestui telefon, care functioneaza pe un sistem propriu dezvoltat de catre cei de la Apple, si piata de jocuri online dedicata utilizatorilor acestui telefon incearca sa fie cat mai competitiva si sa vina mereu cu ceva inovativ. Printre cele mai populare jocuri pentru Iphone se afla jocurile MMOG (Massive Multipayer Online Game), care demonstreaza inca odata ca jocurile jucate importiva altor persoane sunt mult mai bine primite si mai placut de jucat. Printre jocurile cele mai populare de acest gen dedicate Iphone gasim:
1. Slice HD – o aplicatie pe care o gasiti la pretul de 2.99 $ si in care trebuie sa miscati niste lame cu grija astfel incat sa apasti pe butoanele de sub ele fara a va taia. Farmecul acestui joc este dat de efectele vizuale si sonore care iti dau impresia ca chiar ti-ai taiat degetul.
2. Armada:GalacticWar – joc in care trebuie sa te bati pentru noi upgrade-uri si sa iti formezi cea mai buna Armada din galaxie.
3. Fruit Ninja HD – la pretul de 2.99$ in magazinul Apple, presupune multa dexteritate in a taia fructele care iti apar pe ecran fara a le lasa sa ajunga pe jos inainte si in a evita bombele care apar printre fructe. Este si mai distractiv in varianta multiplayer.
4. Star Legends – un joc gratuit pe care poti sa il joci online in echipa cu persoane din intreaga lume.  Jocul presupune rezolvarea unor misiuni  impreuna cu coechipierii.
5. Small World – la un pret de 6.99$, acest joc este dedicat pasionatilor de jocuri board games.
 Lista poate continua si fiecare poate contribui la ea prin adaugarea jocului preferat. Poti sa te joci da vrei pe http://www.jocurionlinehd.com

Despre junk food și alimentele românești…

Se discută foarte mult, zilele acestea, despre așa zisa taxă pe junk food, pe care Ministerul Sănătății ar dori să o impună începând cu 1 martie și prin care speră să strângă până la sfârșitul anului aproximativ un miliard de Euro, pe care să îi investească în programe de educare a cetățenilor în vederea unei alimentații sănătoase. Taxa ar urma să se aplice, probabil, tuturor produselor alimentare care conțin zahăr, sare, grăsimi animale și alte substanțe dăunătoare sănătății, inclusiv sucurile carbogazoase, prăjiturile, produsele de patiserie și așa mai departe.

Pe de o parte, trebuie precizat faptul că nu avem de a face cu o taxă, pentru că taxa presupune o contraprestație imediată și directă a statului, iar în cazul acesta este cam greu de văzut în ce ar consta această contraprestație. De aceea, avem de a face cu un impozit în toată regula. Din mai multe motive mi se pare un impozit prost, pentru că efectele sale principale vor fi, după părerea mea, două: În primă instanță va avea loc o scădere a consumului de produse alimentare (într-una din variantele vehiculate, ar rămâne neimpozitate fructele și legumele proaspete și produsele lactate proaspete), iar în al doilea rând consumatorii se vor orienta către produsele mai ieftine din gamă, ceea ce, de multe ori, înseamnă produsele mai proaste calitativ, cu și mai mulți aditivi, cu și mai mulți conservanți etc.

Pe de altă parte, nu putem face abstracție de un alt fel de efect al taxei, și anume acela prin care, în mod cert, statul va îngreuna și mai mult situația producătorilor români de alimente, a unei industrii aflate și așa într-o situație critică. Care industrie se va confrunta cu o accentuată scădere a consumului, cu reducerea volumului producției, cu trimiterea unor angajați în șomaj, închiderea unor capacități de producție, renunțarea la diverse proiecte de investiții și dezvoltare…

Toate acestea s-ar întâmpla în condițiile în care noi, în România, avem una dintre cele mai slabe și proaste industrii agro-alimentare din toată Uniunea Europeană, un sector agricol ineficient, slab și sărăcit, care nu reușește să producă (pe unele paliere) nici măcar jumătate din necesarul de consum al României, este caracterizat de slabe rezultate, atât calitative, cât și cantitative și așa mai departe. Ca simplu exemplu, fie spus că în România aproximativ 70% din laptele consumat provine din țări ca Germania, Polonia și Ungaria, același procent fiind valabil și pentru carnea de porc. În ceea ce privește produse ca merele sau cartofii, procente însemnate din totalul necesar de consum provin din Polonia, iar în principalele rețele de retail din România usturoiul este chinezesc, morcovii italienești, roșiile turcești, varza poloneză. Carne de vită românească aproape că nu se găsește deloc, principalul furnizor de asemenea carne pentru România fiind, din câte știu, Germania.

Adaug și următorul aspect, care, deși la nivel macroeconomic poate fi lipsit de importanță, spune multe despre situația industriei agro-alimentare din România: Dacă românii de pe partea graniței de vest a țării erau obișnuiți de ani buni să cumpere alimente din Ungaria, mai nou, mulți din zona Banatului fac acest lucru în Serbia, tot mai mulți bucureșteni preferă cumpărăturile în Bulgaria, iar pe granița de est foarte multe alimente se aduc din Republica Moldova.

În concluzie, devin tot mai convins că România nu va ajunge la prosperitate veritabilă decât în momentul în care agricultura și industria agro-alimentară a României vor reuși să producă la cantitatea, calitatea și prețul optime pentru a hrăni populația țării în procente suficiente, precum și pentru a putea exporta în aceleași condiții competitive. Din punctul acesta de vedere consider că suntem pe ultimul loc din Uniunea Europeană, că state din afara Uniunii cum ar fi, de exemplu, Serbia stau infinit mai bine ca noi. Sunt de părere că nicio strategie de creștere & dezvoltare economică nu va da cu adevărat roade decât în momentul în care sectorul agricol, fără să-și crească contribuția absolută la formarea produsului intern brut, va reuși să se compare cu cel polonez, maghiar sau sârbesc, că nu putem  vorbi despre energii alternative, parcuri tehnologice, producție de mașini și cercetare-inovare în domeniul tehnologiilor informaționale, atât timp cât nu reușim să creștem suficienți porci încât să nu îi mai importăm din Europa Occidentală, iar mâncarea românească să fie atât de ieftină și atât de multă, încât un potențial impozit pe junk food să fie considerat cel mult o ciudățenie a unui guvern disperat să găsească bani cu orice preț. Soluții sunt. Sunt și exemple, demne de urmat. Există și instrumente financiare pentru toate acestea.

Recunosc că sunt adeptul unei teorii economice poate vetuste, poate retrograde, poate ancorate prea mult în unele teorii ale secolului al XIX-lea, dar exemplul statelor Uniunii Europene, în special a statelor din jurul nostru, mă face să cred aceste lucruri. Aștept opinii!