Calea ironiei

Bun, înţeleg de ce multă lume a detestat-o pe M.P.: la mijloc e tonul ei acru. Acrimonia inventarelor ei – e o specialistă a Inventarului, a colecţiilor de scoici – pare o cleveteală cu ironii meschine, o Schadenfreude de spirit mediocru. Cum a făcut asta şi cu S., şi cu N.I., şi cu C., parazitându-i – lucrativ -, impresia de impostură detestabilă n-a fost departe. De fapt, dificultatea ei a fost de a găsi tonul just într-o abordare hermeneutică – aşa de detestabilă în sine – sau biografică – pur dezgustătoare. N-a găsit decât calea ironiei. Or, aceasta nu-i reuşeşte foarte mult; nu are destulă delicateţe pentru asta. Ironia e specialitatea celor răniţi. Ea e o melancolică euforică, tentată permanent de isterie şi ricanare, aproape un caz. Producând la tot pasul aluzii stranii şi spirite de un comic naftalinat, e ca un vorbitor care, la cinci fraze, izbucneşte într-un râs isteric. În text, asta arată straniu. Unicul motiv pentru care e detestată e fără îndoială ăsta: stilul, şi mai precis tonul, inadecvat şi nefericit, nu-i reuşeşte.

       Un tip despre structurile mondiale de tip ONU, G8 etc.: ‘Asemenea instituţii nu pot fi decât eficace, şi atunci nu mai sunt legitime, sau legitime, şi atunci nu mai sunt eficace. Niciodată nu s-a putut şi una şi alta’. – Ideea că puterea e un blestem al deciziei piramidale e primul şoc pentru un democrat candid. Cum Dumnezeu să crezi că într-un vacarm de glasuri se poate lua o hotărâre? Trebuie să scoţi afară trei sferturi, să trânteşti uşa, să faci linişte… Adio demos.

       Sărăcire materială, spirituală, abrutizare, pornografie, supunerea la ideologia eului, spontaneism, fascism generalizat al lui ‘hic et nunc’, emoţionalitate, feminizare, apologia oricărei disfuncţionalităţi sexuale, legea dorinţei, apologia minoratului, proscrierea discreţiei, exaltarea promiscuităţii, consumism, conformism media, consensual moale, gregarism, morbiditate, patati, patata…
       Prefir etichetele timpului.

       Schopenhauer deţine totuşi monopolul misoginismului, mult peste Weininger. E prodigios. Ne spune despre femei: că sunt inferioare, ridicole, slabe, simulatoare, mincinoase, viclene (îşi compensează lipsa de inteligenţă prin viclenie), interesate, risipitoare, capricioase, inapte pentru creaţie, inutile, puerile, cheltuitoare, urâte (dacă sunt frumoase, ‘e ceva rar şi nu ţine mult’), iritabile, nerealiste, nedrepte, şirete, trăind doar în prezent (incapabile să întrevadă viitorul sau să gândească trecutul), rele, infidele, ingrate, uşuratice, geloase, laşe, vanitoase, arogante, inculte. Reuşeşte performanţa în 20 de pagini.

       S-a format oare deja o estetică a pornografiei? Aş spune că da. Imaginarul pornografic s-a impus de vreo douăzeci de ani; domină larg cam de zece. Era inevitabil să nască o estetică.
       ‘Sexul, deci toleranţa.’ Am auzit de multe ori expresia, una dintre cele mai imbecile ale discursului conform. Sunt oameni care cred că am fi salvaţi de pornografie, dacă ea ne-ar invada eficient, adică total, vieţile: raporturile ar fi de normalitate cu corpul, ca ale bunului sălbatic. Dar sexul nu e toleranţă decât în partuze (şi încă…). Cum ai aprins lumina s-a terminat, vechiul darwinism e la post şi structurează raporturile, otrăvind în continuare vieţile. Vreau să spun, nimic nu e ‘rezolvat’ cu descărcarea sexuală. Sexul sau iubirea înseamnă orice numai nu toleranţă, respect, egalitate…
       Am putut auzi de la o tipă tulburată de imagine: după o felaţie, o adolescentă – cu un chip hieratic – părea ‘să plângă cu lacrimi de spermă’. Lucrul o impresionase vădit.
       Atunci mi-am dat seama că ne-am dus dracului, s-a născut o estetică.

       L.: până şi modestia lui e agresivă. Nu există tip cu un aer mai crispat pe lume, mai dezesperant şi inexplicabil antipatic. E totuşi omul cel mai bun şi mai cumsecade care se poate imagina, lăuntric entuziast etc. Degeaba. Te uiţi la el şi ştii că n-are nici o şansă să placă. E sigur pe el ca o ecuaţie.

       Azi, toată ziua, mergând: ‘Uzura iluziilor. Uzura nenorocită a iluziilor’…