Dintre toate informațiile din mass-media ultimei săptămâni, cele care mi-au atras atenția cel mai mult au fost cele din ziarul Gândul, ediția de miercuri, 17 februarie, din care reieșea că România are în prezent nevoie de nici mai mult, nici mai puțin de 40 de miliarde de Euro pentru a-și moderniza, repara sau extinde infrastructura depășită, construită în mare parte cel mai devreme acum 30 de ani.
Astfel, calculaseră ziariștii de la Gândul, pe baza unor analize și documentații ale statului, în sectorul energetic ar fi nevoie de investiții de aproximativ 2 miliarde de Euro pe an, până în 2020, în total 20 de miliarde de Euro. În producția de agent termic, dar și de curent electric, întregul sistem ar trebui reconstruit, pentru că eficiența sa este de 30%, emisiile de dioxid de carbon de aproximativ o tonă la MWh, pe când în Occident eficiența ajunge la 60%, iar emisiile de dioxid de carbon la doar 200 de kg la MWh. În același timp, sistemele proiectate în anii 60-70 nu mai fac față nevoii de consum, elocvent fiind exemplul Bucureștiului, unde vara consumul de electricitate crește atât de mult, încât penele de curent sunt frecvente, întâmplându-se de mai multe ori pe zi, în diverse zone ale orașului.
În ceea ce privește infrastructura de transport, sunt necesare 7,5 miliarde de Euro pentru a aduce la o stare cât de cât normală, compatibilă cu nivelul occidental, cei 15.600 de km de drumuri naționale și cei peste 20.000 de km de cale ferată, dintre care o bună parte nu mai este folosită, degradându-se în continuare. 38% sau peste 5100 de km de cale ferată necesită reparații urgente, aproape 11.000 din totalul de 18.170 de poduri și podețe din România fiind în aceeași stare (60%). 70% din totalul de drumuri naționale trebuie reparate și modernizate, costul fiind de 500.000 de Euro la kilometru. Sunt necesare, deci, cel puțin 5 miliarde de Euro doar pentru modernizarea și aducerea într-o stare optimă de funcționare a rețelei drumurilor naționale.
Nici la capitolul protecției împotriva dezastrelor naționale nu stăm mai bine. Până în 2030, după datele Administrației Apelor Române, ar trebui să investim 250 de milioane de Euro anual în repararea, întărirea și lărgirea digurilor.
Nu mai vorbim despre sistemele de irigații, de ameliorări funciare, despre drumurile județene și comunale, despre sistemele de alimentări cu apă și canalizare, despre problema împăduririlor, a combaterii deșertificării tot mai avansate din sudul țării, sau despre reabilitarea fondului locativ, timid începută acum în marile orașe.
Toate acestea ar fi exclusiv lucrări de reparare, de modernizare, de punere în siguranță a infrastructurii existente, în niciun caz nefiind vorba de extinderea ei, de dezvoltarea ei prin proiectarea și construirea de noi șosele, noi căi ferate, noi legături de transport, noi canale sau noi capacități de producție în energie, de exemplu. Sumele de bani și informațiile statistice prezentate se referă în mod exclusiv la buna administrare a infrastructurii construite în anii socialismului, mai ales în perioada anilor 1960-1980, infrastructură îmbătrănită, ajunsă la termen, obosită după o utilizare îndelungată și o administrare de cele mai multe ori proastă spre foarte proastă.
S-ar putea spune, metaforic, că România construită de regimul Ceaușescu a obosit, este epuizată și pe punctul să cedeze iremediabil. Țara toată, deci, e o marfă expirată, prezentând grave pericole în exploatare.
Este evident că reluarea creșterii economice nu se va putea face decât în măsura în care investițiile publice și private vor fi inteligent dirijate spre aceste domenii, modernizându-se, extinzându-se și reparându-se ceea ce s-a construit acum mai bine de 30 de ani.
Deocamdată, însă, e greu să vezi vreo direcție, vreun plan, vreo strategie aplicabile și aplicate în acest sens. Ne mulțumim cu cârpeli, cu mici reparații, cu soluții de moment, cu tăieri de costuri ilogice și de cele mai multe ori nefolositoare, închidem școli și trimitem acasă profesori, ne luptăm pe alocațiile minorilor și ne batem capul cum să tăiem exact pensiile celor care, de voie, de nevoie, au construit tot ceea ce stricăm cu voluptate greu imaginabilă de 20 de ani încoace. Sau, într-un alt registru, oareșcum mai comic, dar în profunzime la fel de trist, ne certăm ca chiorii, trimitem vrăjitoare să alunge flăcări mov, ne dăm la gioale cu mare stil și furnizăm a mia dovadă că avem, ca nimeni alții, vocația penibilului, a derizoriului și a mișto-ului ieftin.
Dar ce ne-am fi făcut, oare, dacă în elanul său comunist Nicolae Ceaușescu n-ar fi construit nici măcar atât? O șosea pe aici, o centrală electrică pe dincolo, o cale ferată pe altundeva și o școală în vârful muntelui…
Astfel, calculaseră ziariștii de la Gândul, pe baza unor analize și documentații ale statului, în sectorul energetic ar fi nevoie de investiții de aproximativ 2 miliarde de Euro pe an, până în 2020, în total 20 de miliarde de Euro. În producția de agent termic, dar și de curent electric, întregul sistem ar trebui reconstruit, pentru că eficiența sa este de 30%, emisiile de dioxid de carbon de aproximativ o tonă la MWh, pe când în Occident eficiența ajunge la 60%, iar emisiile de dioxid de carbon la doar 200 de kg la MWh. În același timp, sistemele proiectate în anii 60-70 nu mai fac față nevoii de consum, elocvent fiind exemplul Bucureștiului, unde vara consumul de electricitate crește atât de mult, încât penele de curent sunt frecvente, întâmplându-se de mai multe ori pe zi, în diverse zone ale orașului.
În ceea ce privește infrastructura de transport, sunt necesare 7,5 miliarde de Euro pentru a aduce la o stare cât de cât normală, compatibilă cu nivelul occidental, cei 15.600 de km de drumuri naționale și cei peste 20.000 de km de cale ferată, dintre care o bună parte nu mai este folosită, degradându-se în continuare. 38% sau peste 5100 de km de cale ferată necesită reparații urgente, aproape 11.000 din totalul de 18.170 de poduri și podețe din România fiind în aceeași stare (60%). 70% din totalul de drumuri naționale trebuie reparate și modernizate, costul fiind de 500.000 de Euro la kilometru. Sunt necesare, deci, cel puțin 5 miliarde de Euro doar pentru modernizarea și aducerea într-o stare optimă de funcționare a rețelei drumurilor naționale.
Nici la capitolul protecției împotriva dezastrelor naționale nu stăm mai bine. Până în 2030, după datele Administrației Apelor Române, ar trebui să investim 250 de milioane de Euro anual în repararea, întărirea și lărgirea digurilor.
Nu mai vorbim despre sistemele de irigații, de ameliorări funciare, despre drumurile județene și comunale, despre sistemele de alimentări cu apă și canalizare, despre problema împăduririlor, a combaterii deșertificării tot mai avansate din sudul țării, sau despre reabilitarea fondului locativ, timid începută acum în marile orașe.
Toate acestea ar fi exclusiv lucrări de reparare, de modernizare, de punere în siguranță a infrastructurii existente, în niciun caz nefiind vorba de extinderea ei, de dezvoltarea ei prin proiectarea și construirea de noi șosele, noi căi ferate, noi legături de transport, noi canale sau noi capacități de producție în energie, de exemplu. Sumele de bani și informațiile statistice prezentate se referă în mod exclusiv la buna administrare a infrastructurii construite în anii socialismului, mai ales în perioada anilor 1960-1980, infrastructură îmbătrănită, ajunsă la termen, obosită după o utilizare îndelungată și o administrare de cele mai multe ori proastă spre foarte proastă.
S-ar putea spune, metaforic, că România construită de regimul Ceaușescu a obosit, este epuizată și pe punctul să cedeze iremediabil. Țara toată, deci, e o marfă expirată, prezentând grave pericole în exploatare.
Este evident că reluarea creșterii economice nu se va putea face decât în măsura în care investițiile publice și private vor fi inteligent dirijate spre aceste domenii, modernizându-se, extinzându-se și reparându-se ceea ce s-a construit acum mai bine de 30 de ani.
Deocamdată, însă, e greu să vezi vreo direcție, vreun plan, vreo strategie aplicabile și aplicate în acest sens. Ne mulțumim cu cârpeli, cu mici reparații, cu soluții de moment, cu tăieri de costuri ilogice și de cele mai multe ori nefolositoare, închidem școli și trimitem acasă profesori, ne luptăm pe alocațiile minorilor și ne batem capul cum să tăiem exact pensiile celor care, de voie, de nevoie, au construit tot ceea ce stricăm cu voluptate greu imaginabilă de 20 de ani încoace. Sau, într-un alt registru, oareșcum mai comic, dar în profunzime la fel de trist, ne certăm ca chiorii, trimitem vrăjitoare să alunge flăcări mov, ne dăm la gioale cu mare stil și furnizăm a mia dovadă că avem, ca nimeni alții, vocația penibilului, a derizoriului și a mișto-ului ieftin.
Dar ce ne-am fi făcut, oare, dacă în elanul său comunist Nicolae Ceaușescu n-ar fi construit nici măcar atât? O șosea pe aici, o centrală electrică pe dincolo, o cale ferată pe altundeva și o școală în vârful muntelui…
